Victimele violenței domestice pot renunța la judecarea unei cereri pentru emiterea unui ordin de protecție chiar și atunci când acțiunea a fost introdusă în numele lor de procuror. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că abrogarea articolului care prevedea expres această posibilitate nu echivalează cu interzicerea renunțării. Decizia este obligatorie pentru toate instanțele și a fost publicată în Monitorul Oficial din 16 septembrie 2026.
Hotărârea a fost pronunțată după ce tribunalele din Iași și Sibiu au sesizat instanța supremă în două procese în care judecătorii au interpretat diferit modificările aduse legislației privind combaterea violenței domestice. Decizia nr. 82 din 22 iunie 2026 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 16 septembrie 2026. Hotărârea, pronunțată în Dosarul nr. 478/1/2026, este obligatorie pentru toate instanțele.
Controversa a apărut după intrarea în vigoare, la 19 decembrie 2025, a Legii nr. 232/2025. Actul normativ a abrogat articolul 43 din Legea nr. 217/2003, care stabilea că victima poate renunța la judecarea cererii privind ordinul de protecție atunci când aceasta fusese formulată în numele său de procuror, de o autoritate competentă sau de un furnizor de servicii sociale.
În lipsa acestei prevederi, unele instanțe au considerat că legiuitorul a urmărit să elimine posibilitatea renunțării, pentru ca dosarul să fie analizat până la capăt, indiferent de poziția ulterioară a victimei. Alte instanțe au apreciat că dreptul de a renunța continuă să existe în temeiul regulilor generale din Codul de procedură civilă.
Dacă un dosar privind lovirea sau vătămarea corporală din culpă asupra unui membru de familie ajunge în instanță, retragerea plângerii de către victimă nu mai oprește procesul penal, care continuă independent de voința acesteia.
Două procese, două interpretări diferite
Primul caz a fost înregistrat la Judecătoria Iași pe 29 decembrie 2025. Parchetul a solicitat emiterea unui ordin de protecție în favoarea unei femei, după ce procurorul confirmase un ordin provizoriu. Victima a declarat în instanță că renunță la cerere, iar presupusul agresor și-a exprimat acordul.
Judecătoria a refuzat să ia act de renunțare, considerând că abrogarea articolului 43 împiedică victima să oprească procesul. Instanța a analizat dosarul și a respins pe fond cererea pentru ordinul de protecție. Parchetul a contestat sentința, susținând că, în lipsa unei interdicții exprese, trebuie aplicat Codul de procedură civilă, care permite reclamantului să renunțe la judecată.
În cel de-al doilea dosar, înregistrat la Judecătoria Sibiu în februarie 2026, o femeie ceruse, prin intermediul Ministerului Public, ca presupusul agresor să fie obligat să păstreze o distanță de 100 de metri față de ea, de membrii familiei, de locuință și de locul său de muncă. Ordinul urma să fie valabil trei luni și să îi interzică bărbatului orice contact cu victima.
Femeia s-a răzgândit și a renunțat la proces, iar Judecătoria Sibiu a acceptat această opțiune. Soluția a fost atacată, argumentul fiind că instanța trebuia să cerceteze existența pericolului și să se pronunțe pe fond, deoarece abrogarea articolului 43 ar fi avut tocmai scopul de a împiedica retragerea victimei.
În fața practicii contradictorii, tribunalele din Iași și Sibiu au solicitat Înaltei Curți să stabilească interpretarea obligatorie.
Înalta Curte: era necesară o interdicție expresă
Judecătorii instanței supreme au decis că victima poate renunța în continuare la judecarea cererii pentru ordinul de protecție. Soluția este valabilă atunci când acțiunea este introdusă de procuror în numele victimei, inclusiv după confirmarea unui ordin de protecție provizoriu.
Înalta Curte a arătat că fostul articol 43 nu instituia un drept diferit de cel prevăzut deja de Codul de procedură civilă, ci reprezenta o aplicare particulară a normelor generale. Potrivit Codului, titularul dreptului în numele căruia procurorul a deschis procesul poate renunța la judecată.
În consecință, simpla eliminare a articolului din legea specială nu a făcut inaplicabile regulile generale. Pentru ca renunțarea să fie interzisă, Parlamentul ar fi trebuit să introducă o prevedere expresă și neechivocă.
Instanța supremă a observat că expunerea de motive a Legii nr. 232/2025 nu explică abrogarea articolului 43. Deși legea urmărea consolidarea protecției victimelor și combaterea mai eficientă a violenței domestice, o asemenea intenție generală nu poate crea o interdicție care nu apare în textul actului normativ.
Înalta Curte a avertizat că transformarea abrogării într-o interdicție implicită ar echivala cu o completare a legii de către judecători. Dacă Parlamentul a intenționat să suprime dreptul victimei de a opri procesul, acestuia îi revine obligația să modifice legea într-o manieră clară.
Renunțarea poate fi verificată de instanță
Decizia nu înseamnă că judecătorul trebuie să accepte automat orice renunțare. Instanța poate verifica dacă voința victimei este liberă sau dacă retragerea a fost determinată de amenințări, presiuni ori alte forme de constrângere exercitate de agresor sau de membrii familiei.
O atenție specială trebuie acordată cazurilor în care sunt implicați copii minori și pot fi necesare măsuri de protecție. Înalta Curte a arătat că judecătorul poate aprecia, de la caz la caz, dacă solicitarea de renunțare este întemeiată sau dacă manifestarea de voință a victimei este viciată.
Această precizare este importantă deoarece unul dintre argumentele pentru eliminarea posibilității de retragere a fost că victimele violenței domestice se pot afla într-o relație de dependență față de agresor. Renunțarea poate fi rezultatul fricii, al presiunilor, al dependenței financiare sau al unui ciclu repetat de abuz, nu neapărat al dispariției pericolului.
Diferența față de retragerea plângerii penale
Legea din 2025 a introdus însă o interdicție expresă în materie penală. În cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală din culpă săvârșite asupra unui membru al familiei, retragerea plângerii nu mai produce efecte. Ancheta penală poate continua indiferent de poziția ulterioară a victimei.
Înalta Curte a folosit chiar această diferență pentru a-și susține interpretarea: atunci când Parlamentul a dorit ca voința victimei să nu mai oprească procedura, a prevăzut explicit acest lucru în Codul penal. O dispoziție asemănătoare nu a fost introdusă în legea referitoare la ordinul de protecție.
