Curtea Constituțională a decis că procurorul poate acorda statutul de martor amenințat și poate dispune măsuri de protecție prin ordonanță confidențială, fără ca inculpatul să aibă acces la conținutul complet al acesteia. Hotărârea menține actualul echilibru dintre protejarea martorilor și dreptul la apărare.
Decizia nr. 744 din 11 decembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 322 din 23 aprilie 2026, confirmă constituționalitatea art. 126 alin. (4) și (5) din Codul de procedură penală. Cauza privește una dintre cele mai sensibile instituții din procesul penal: martorul amenințat, adică persoana care oferă informații într-un dosar penal, dar a cărei viață, libertate, integritate sau activitate profesională ar putea fi pusă în pericol.
Decizia a fost pronunțată în unanimitate. Curtea a stabilit că dispozițiile art. 126 alin. (4) și (5) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În final, CCR a decis: „Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de A.F., G.V.N. și G.P. (…) și constată că dispozițiile art. 126 alin. (4) și (5) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.”
Inculpații care doreau să verifice statul martorilor
Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de trei inculpați într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești.
Aceștia au contestat dispozițiile art. 126 alin. (4) și (5) din Codul de procedură penală, texte care stabilesc că procurorul acordă statutul de martor amenințat prin ordonanță motivată, păstrată în condiții de confidențialitate, și că tot procurorul verifică periodic dacă mai există motive pentru menținerea protecției.
Autorii excepției au susținut că actuala reglementare afectează dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, întrucât inculpatul nu poate verifica efectiv motivele pentru care un martor este protejat. În opinia lor, lipsa accesului la ordonanța procurorului și absența unei proceduri clare prin care judecătorul de cameră preliminară să poată verifica măsurile ar dezechilibra procesul penal.
Mai exact, critica a vizat faptul că procurorul ar avea o competență prea largă: el decide acordarea protecției, stabilește măsurile, păstrează ordonanța confidențială și verifică ulterior dacă protecția mai este necesară. Autorii excepției au susținut că această formulă nu oferă suficiente garanții inculpaților, în special atunci când declarațiile martorului protejat au greutate în dosar.
Curtea Constituțională a decis că avocații nu pot interveni în munca procurorilor și viceversa
CCR nu a primit însă acest argument. Curtea a reamintit că dispozițiile contestate au mai fost analizate anterior, inclusiv prin Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020, iar concluzia a fost aceeași: regimul martorului amenințat este compatibil cu Constituția.
Textul analizat de CCR prevede că: „Procurorul dispune acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea măsurilor de protecție prin ordonanță motivată, care se păstrează în condiții de confidențialitate”.
Totodată, Codul de procedură penală stabilește că: „Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție, iar în caz contrar dispune, prin ordonanță motivată, încetarea acestora.”
Aceste două alineate sunt esențiale pentru mecanismul martorilor protejați. Ele permit anchetatorilor să protejeze identitatea, locuința, deplasările sau modalitatea de audiere a unei persoane care riscă represalii pentru informațiile oferite.
Curtea a explicat că măsurile de protecție au o dublă finalitate: protejează persoana care colaborează cu organele judiciare și, în același timp, permit administrarea unor probe importante într-un dosar penal. În cauzele grave, mai ales cele de criminalitate organizată, corupție, violență sau infracțiuni economice complexe, martorii pot fi intimidați sau descurajați să declare ce știu. Fără protecție, unele probe nu ar mai putea fi administrate.
Drepturilor martorului amenințat
CCR a subliniat că instituția martorului amenințat nu este o invenție izolată a dreptului românesc, ci se înscrie într-un cadru european mai larg. Curtea a amintit rezoluții ale Consiliului Uniunii Europene și recomandări ale Consiliului Europei privind protecția martorilor, în special în lupta împotriva criminalității organizate.
Impactul deciziei este important: actualul regim rămâne neschimbat. Procurorii vor putea în continuare să acorde statutul de martor amenințat prin ordonanță confidențială, iar inculpații nu vor avea acces la elementele care ar putea dezvălui identitatea, vulnerabilitățile sau riscurile concrete ale martorului.
Asta nu înseamnă însă că declarația unui martor protejat poate fi folosită oricum. CCR amintește o garanție centrală: hotărârea de condamnare nu se poate baza în mod determinant pe declarațiile martorilor protejați. Codul de procedură penală prevede, la art. 103 alin. (3), că declarațiile investigatorilor, colaboratorilor sau martorilor protejați nu pot fundamenta decisiv o condamnare, o renunțare la aplicarea pedepsei sau o amânare a aplicării pedepsei.
Rolul martorilor protejați într-un proces penal
Aceasta este cheia echilibrului stabilit de Curte. Pe de o parte, martorul poate fi protejat, inclusiv prin anonimizare, pseudonim, distorsionarea vocii sau audiere prin mijloace audio-video. Pe de altă parte, apărarea este protejată prin limitarea valorii probatorii a declarației.
CCR reia astfel o idee constantă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului: folosirea martorilor anonimi nu este interzisă, dar nu poate deveni fundamentul exclusiv sau determinant al condamnării. Instanțele trebuie să analizeze cu atenție astfel de declarații și să le coroboreze cu alte probe.
În decizie se arată că dezvăluirea unor elemente din ordonanța de protecție ar putea lipsi măsurile de eficiență. Cu alte cuvinte, dacă inculpatul ar afla detaliile concrete care au justificat protecția, ar putea identifica martorul sau împrejurările care îl fac vulnerabil. În logica CCR, confidențialitatea nu este un privilegiu al procurorului, ci o condiție pentru ca protecția să funcționeze.
„Caracterul confidențial al ordonanței prin care procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecție ține de însăși rațiunea reglementării instituției martorului amenințat”, reține Curtea, reluând jurisprudența anterioară.
Verificarea periodică a măsurilor de protecție
O altă miză a dosarului a fost verificarea periodică a măsurilor. Autorii excepției au criticat faptul că procurorul este cel care verifică dacă mai există temeiuri pentru protecție. CCR a răspuns că verificarea nu trebuie făcută la termene fixe, ci la intervale rezonabile, atunci când apar elemente care pot indica schimbarea situației. În plus, inculpatul poate cere ridicarea protecției martorului înainte de audiere, indiferent de faza procesuală.
Această precizare este relevantă pentru practică. Decizia nu exclude controlul judiciar și nici nu transformă protecția martorului într-o măsură imposibil de contestat. Ea spune însă că nu este obligatoriu ca procurorul să emită mereu ordonanțe de menținere a protecției. Dacă nu dispune încetarea, înseamnă că a constatat menținerea condițiilor inițiale.
Urmarea deciziei CCR
Hotărârea are impact direct asupra dosarelor penale în care apar martori amenințați sau vulnerabili. Ea menține arhitectura actuală a protecției și respinge ideea că lipsa accesului inculpatului la ordonanța procurorului ar fi, prin ea însăși, neconstituțională. CCR consideră că limitarea este justificată de nevoia de protecție a martorului și compensată de restrângerea valorii probatorii a declarației.
Pentru inculpați și avocați, efectul practic este clar: nu pot cere acces deplin la ordonanța confidențială, dar pot contesta necesitatea protecției și pot cere verificarea subzistenței motivelor. În același timp, pot invoca în fața instanței faptul că o eventuală condamnare nu se poate baza decisiv pe declarația unui martor protejat.
Pentru procurori, decizia confirmă un instrument important în anchete. Ei pot continua să protejeze martorii atunci când există suspiciunea rezonabilă că aceștia sunt în pericol ca urmare a declarațiilor date. Totuși, ordonanța trebuie să fie motivată, chiar dacă rămâne confidențială, iar menținerea măsurilor trebuie verificată rezonabil.
Pentru instanțe, decizia CCR consolidează obligația de prudență în evaluarea probelor. Judecătorul nu poate transforma o declarație protejată în probă dominantă, fără sprijin în alte mijloace de probă. Altfel spus, martorul protejat poate ajuta la construirea dosarului, dar nu poate fi singurul pilon al condamnării.
