Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România încearcă din nou să obțină Casa de Cultură din Buftea, după ce Curtea de Apel București îi respinsese revendicarea printr-o decizie pronunțată în aprilie 2024. Litigiul a revenit în 2026 pe rolul aceleiași instanțe, într-un nou ciclu procesual.
Noul dosar are numărul 3676/93/2018*, număr în format vechi 1392/2026, și a fost înregistrat la Curtea de Apel București pe 5 august 2026. Cauza se află la Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, are ca obiect „revendicare imobiliară A.D.C.” și este în stadiul procesual de apel.
Potrivit datelor de pe portalul instanțelor, Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România figurează ca intimat-reclamant, iar Orașul Buftea are calitatea de apelant-pârât. Asteriscul adăugat numărului inițial al dosarului indică reluarea sau reînregistrarea cauzei într-un nou ciclu procesual. Informațiile publicate pe portal nu precizează însă, prin ele însele, hotărârea care a determinat revenirea litigiului la Curtea de Apel.
Disputa privește construcția cunoscută drept Casa de Cultură a Sindicatelor din Buftea, cu o suprafață de 1.023 de metri pătrați, și terenul aferent de 1.500 de metri pătrați. Procesul inițial a început în noiembrie 2018, când asociația a cerut obligarea Orașului Buftea să îi lase clădirea în deplină proprietate și liniștită posesie, precum și terenul în folosință.
Curtea de Apel respinsese revendicarea în 2024
În primul ciclu procesual, Tribunalul Ilfov îi dăduse dreptate asociației. Prin sentința din 18 septembrie 2023, instanța obligase Orașul Buftea să predea construcția și să lase asociației folosința terenului de sub aceasta.
Administrația locală fusese obligată și la plata cheltuielilor de judecată: 23.825 de lei reprezentând taxa judiciară de timbru, 10.000 de lei pentru onorariul avocatului, 1.500 de lei pentru expertiză și 143,2 lei pentru deplasări.
Orașul Buftea a contestat soluția, iar Curtea de Apel București a admis apelul prin decizia civilă pronunțată pe 15 aprilie 2024. Instanța a schimbat sentința Tribunalului Ilfov și a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor.
Motivul decisiv nu a fost că Orașul Buftea și-ar fi demonstrat definitiv dreptul de proprietate asupra clădirii, ci că asociația nu a dovedit transferul legal al patrimoniului de la fosta Uniune Generală a Sindicatelor din România, UGSR, către organizațiile sindicale apărute după Revoluție.
În lipsa acestei dovezi, Curtea a stabilit că asociația nu se poate prezenta nici ca proprietară a Casei de Cultură, nici ca titulară a dreptului de folosință asupra terenului pe care se află construcția.
Clădirea a fost construită de UGSR
Din documentele analizate de instanțe a rezultat că imobilul a fost construit de UGSR și recepționat la 17 decembrie 1981. În decembrie 1975, Uniunea informase Consiliul Popular al orașului despre aprobarea construirii unei case de cultură în Buftea.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 432 din 20 decembrie 1976, terenul proprietate de stat, în suprafață de 1.500 de metri pătrați, fusese acordat în folosință pe durata existenței construcției care urma să fie realizată.
Curtea de Apel nu a contestat faptul că UGSR a construit clădirea și a devenit primul proprietar al acesteia. Problema a apărut în privința transmiterii ulterioare a imobilului, după schimbarea regimului politic din decembrie 1989.
Asociația a susținut că patrimoniul UGSR a fost preluat în 1990 de Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România, CNSLR, iar ulterior a ajuns, prin reorganizările structurilor sindicale, în patrimoniul Asociației Naționale a Caselor de Cultură ale Sindicatelor.
Tribunalul Ilfov acceptase acest lanț succesoral. Curtea de Apel București a ajuns însă la concluzia contrară.
Statutul unei organizații nu poate transfera bunurile alteia
Judecătorii Curții de Apel au constatat că la dosar nu exista dovada că UGSR ar fi fost absorbită de CNSLR sau că ar fi avut loc o divizare, o desprindere ori o transmitere legală a patrimoniului vechii uniuni către noua confederație.
Oricare dintre aceste operațiuni ar fi presupus acordul expres al persoanelor juridice implicate și respectarea procedurilor legale existente la acel moment. O organizație nou-înființată nu putea prelua bunurile unei alte persoane juridice doar printr-o clauză introdusă în propriul statut.
Statutul CNSLR prevedea că fondurile confederației proveneau, printre altele, din patrimoniul fostei structuri sindicale, CNSLR declarându-se succesor universal prin absorbție. Curtea a apreciat însă că această prevedere reprezenta numai manifestarea unilaterală de voință a noii organizații și nu putea proba acordul UGSR pentru transferarea bunurilor.
În esență, instanța a arătat că un subiect de drept nu poate prelua bunurile altui subiect de drept numai printr-o declarație inclusă în propriul statut.
Adunarea din 5 martie 1990 nu putea decide în numele UGSR
Un element central al procesului l-a reprezentat reuniunea din 5 martie 1990, când a fost constituită CNSLR. Asociația a susținut că procesul-verbal întocmit atunci confirma atât înființarea noii confederații, cât și preluarea patrimoniului UGSR.
Curtea de Apel a constatat însă că acea reuniune nu fusese un Congres al UGSR, organizat în conformitate cu statutul vechii uniuni. La adunare nu participaseră delegați ai Congresului UGSR, ci reprezentanți ai unor federații sindicale nou-constituite, distincte juridic de structurile care formaseră UGSR.
În consecință, participanții nu puteau decide nici dizolvarea UGSR, nici transmiterea patrimoniului acesteia către CNSLR.
Judecătorii au respins și argumentul potrivit căruia membrii noilor organizații sindicale erau, în esență, aceleași persoane care făcuseră parte din vechile sindicate. Voința unei persoane juridice este distinctă de voința membrilor săi și trebuie exprimată prin hotărârile adoptate de organele de conducere competente.
Curtea a mai observat că între Revoluția din decembrie 1989 și adunarea din martie 1990 componența sindicatelor se putea modifica. Din acest motiv, nici identitatea persoanelor reprezentate de vechile și noile structuri sindicale nu putea fi presupusă automat.
UGSR nu putea dispărea tacit
Asociația a susținut și că UGSR devenise o structură anacronică după căderea regimului comunist și încetase, în fapt, să mai existe.
Curtea de Apel a respins această interpretare. O persoană juridică nu poate înceta să existe tacit doar pentru că nu mai corespunde noilor realități sociale sau politice. Dizolvarea trebuia decisă expres de organele competente și realizată în condițiile legislației aflate atunci în vigoare.
La dosar nu exista o hotărâre de dizolvare a UGSR adoptată de Congresul sau de organele sale statutare și nici o mențiune privind dizolvarea în registrul ținut de instanță.
Legea sindicatelor nr. 52/1945 permitea dizolvarea prin hotărârea adunării generale, dar presupunea existența unei manifestări exprese de voință. Dizolvarea nu putea fi dedusă din împrejurări și nici decisă de federații sindicale nou-înființate.
Mai mult, statutul UGSR nu stabilea modul în care patrimoniul urma să fie distribuit în cazul dizolvării. Dacă dizolvarea ar fi fost dovedită, distribuirea patrimoniului ar fi trebuit realizată de tribunalul de la sediul sindicatului, conform legii în vigoare.
Curtea a respins astfel și ideea că CNSLR ar fi fost singura organizație care putea primi automat patrimoniul UGSR.
Hotărârile de înființare nu dovedesc transferul proprietății
Asociația a invocat hotărârea din martie 1990 prin care CNSLR a primit personalitate juridică și deciziile ulterioare privind reorganizarea confederațiilor sindicale.
Curtea a stabilit însă că aceste hotărâri fuseseră pronunțate în proceduri necontencioase, în cadrul cărora instanțele verificaseră formal condițiile de constituire și înregistrare a persoanelor juridice. Procesele nu se desfășuraseră în contradictoriu cu UGSR sau cu eventualii săi succesori.
Prin urmare, hotărârile nu beneficiau de autoritate de lucru judecat asupra modului în care s-ar fi transmis patrimoniul și nu puteau fi opuse Orașului Buftea pentru a demonstra transferarea bunurilor UGSR către CNSLR.
Cum asociația nu a probat prima și esențiala verigă a transmisiunii, Curtea a considerat inutilă analizarea celorlalte critici formulate de oraș. Printre acestea se aflau presupusa nulitate a unor prevederi din statutul CNSLR, nulitatea statutului Asociației Caselor de Cultură, titlul invocat de oraș asupra terenului și clădirii și încetarea dreptului de folosință acordat UGSR.
HCL nr. 40/2009 nu este titlu de proprietate
Curtea a schimbat și soluția Tribunalului privind Hotărârea Consiliului Local Buftea nr. 40 din 12 iunie 2009, prin care terenul fusese scos din domeniul public și trecut în domeniul privat al orașului.
Tribunalul admisese excepția de nelegalitate a acestei hotărâri. Curtea de Apel a stabilit însă că excepția era inadmisibilă, deoarece soluționarea revendicării nu depindea de actul administrativ.
Judecătorii au precizat că HCL nr. 40/2009 nu reprezintă, prin ea însăși, un titlu de proprietate. Înscrierea unui imobil într-un inventar al domeniului public sau privat nu demonstrează dobândirea proprietății. Bunul trebuie să fi intrat în patrimoniul autorității printr-un mod prevăzut de lege.
Orașul Buftea susținuse că dreptul său izvorăște din Legea fondului funciar nr. 18/1991, nu din hotărârea Consiliului Local. În aceste condiții, legalitatea HCL-ului nu era determinantă pentru soluționarea revendicării.
Decizia Curții nu a validat, așadar, HCL nr. 40/2009 ca titlu de proprietate, ci a stabilit numai că actul nu putea fi cercetat pe calea excepției de nelegalitate în acel proces.
Orașul ceruse 10 milioane de lei pentru investiții
Orașul Buftea formulase și o cerere reconvențională prin care solicitase, în situația în care ar fi obligat să predea clădirea, recuperarea investițiilor realizate în imobil. Valoarea fusese estimată provizoriu la 10 milioane de lei.
Tribunalul respinsese cererea ca inadmisibilă. Curtea de Apel a considerat însă că articolul 566 din Codul civil, care reglementează restituirea cheltuielilor în cazul admiterii unei revendicări, reprezintă o aplicare particulară a instituției îmbogățirii fără justă cauză.
Prima instanță trebuia să pună în discuția părților aplicarea acestui articol și să clarifice temeiul juridic, nu să respingă cererea reconvențională ca inadmisibilă.
Curtea a declarat cererea admisibilă procedural, fără a acorda însă Orașului Buftea cele 10 milioane de lei. Pretențiile fuseseră formulate numai pentru eventualitatea în care revendicarea asociației ar fi fost admisă. Cum acțiunea principală a fost respinsă, plata investițiilor nu a mai fost analizată pe fond.
Decizia pronunțată la 15 aprilie 2024 putea fi atacată cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. Revenirea cauzei în 2026 la Curtea de Apel București, sub numărul 3676/93/2018* – 1392/2026, arată că disputa pentru Casa de Cultură din Buftea nu s-a încheiat. Asociația Caselor de Cultură încearcă din nou să își susțină revendicarea, în timp ce Orașul Buftea figurează în continuare ca apelant-pârât.
Statul actual
În prezent, clădirea revendicată în instanță de Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor este folosită de administrația locală sub denumirea de Palatul Cultural Buftea.
Imobilul din Piața Mihai Eminescu nr. 2 a fost reabilitat, modernizat și dotat între 2018 și 2023, iar prin HCL nr. 100/2023 denumirea sa a fost schimbată din „Casa de Cultură” în „Palatul Cultural Buftea”. Sala de spectacole, care are aproape 250 de locuri, a fost redeschisă publicului în noiembrie 2023.
Clădirea găzduiește spectacole de teatru și muzică, recitaluri, expoziții, conferințe, lansări de carte, serbări și activități pentru copii. Tot aici funcționează Biblioteca Orășenească Buftea, care are secții de împrumut pentru adulți și copii, precum și o sală de lectură.
