Curtea Constituțională a României (CCR) a stabilit că nu poate extinde prin interpretare legea privind plata creanțelor salariale, respingând o excepție care viza includerea angajaților firmelor aflate în lichidare în sfera de protecție a Fondului de garantare.
Curtea Constituțională a publicat în Monitorul Oficial decizia nr. 176 din 8 aprilie 2025, prin care a respins ca inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate ce viza articolele 2 și 19 din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale. Hotărârea clarifică limitele actuale ale mecanismului prin care statul intervine pentru a proteja salariații în cazul falimentului angajatorului.
Ce a contestat o firmă din Buzău
Excepția a fost ridicată de societatea Siruba Concept Activ SRL din Buzău, într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Buzău. Firma a susținut că legea este discriminatorie, deoarece permite plata salariilor restante din Fondul de garantare doar pentru angajații firmelor aflate în insolvență, nu și pentru cei ai companiilor aflate în lichidare conform Legii societăților nr. 31/1990.
Potrivit argumentelor invocate, această diferență de tratament ar încălca principiul egalității în fața legii, prevăzut de articolul 16 din Constituție, precum și dreptul la protecție socială al salariaților, garantat de articolul 41. Practic, autorul excepției a susținut că angajații firmelor dizolvate voluntar sau lichidate în alte condiții decât insolvența sunt privați de orice formă de protecție financiară.
Cum funcționează Fondul de Garantare
Legea nr. 200/2006 stabilește că din Fondul de garantare se plătesc creanțele salariale doar în cazul angajatorilor împotriva cărora există o hotărâre judecătorească definitivă de deschidere a procedurii insolvenței și pentru care a fost ridicat dreptul de administrare.
De asemenea, articolul 19 din lege reglementează procedura concretă de acordare a acestor sume, stabilind că plata se face prin agențiile teritoriale de ocupare a forței de muncă, la cererea administratorului judiciar, a lichidatorului sau, în anumite condiții, a salariaților ori a organizațiilor care îi reprezintă.
Un element esențial este existența unui cadru juridic specific insolvenței, reglementat de Legea nr. 85/2014, care presupune intervenția instanței, desemnarea unui administrator judiciar și constatarea incapacității de plată a angajatorului.
Argumentele Curții Constituționale
CCR a respins excepția nu pe fondul problemei, ci ca inadmisibilă, considerând că solicitarea vizează, în realitate, completarea legii, nu verificarea constituționalității acesteia.
Judecătorii au subliniat că instanța constituțională nu are competența de a modifica sau extinde prevederile legale, atribuția de legiferare aparținând exclusiv Parlamentului. În acest sens, Curtea a reamintit principiul consacrat de articolul 61 din Constituție, potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
De asemenea, CCR a arătat că analiza constituționalității nu presupune compararea unor reglementări diferite, cum ar fi cele privind insolvența și cele privind lichidarea societăților, ci doar verificarea conformității textului criticat cu Constituția.
Diferența dintre insolvență și lichidare
Un punct central al deciziei îl reprezintă distincția dintre cele două proceduri juridice. Curtea a reținut că insolvența, reglementată de Legea nr. 85/2014, se referă la situația în care o companie nu mai poate să-și plătească datoriile, fiind necesară intervenția instanței și aplicarea unei proceduri colective.
În schimb, lichidarea reglementată de Legea nr. 31/1990 poate avea loc și în alte situații, inclusiv în urma unei decizii a asociaților sau din alte motive care nu implică neapărat incapacitatea de plată.
Prin urmare, cele două categorii de salariați nu se află în situații juridice identice, ceea ce, în opinia Curții, justifică diferența de tratament.
Influența legislației europene
CCR a subliniat că Legea nr. 200/2006 transpune în dreptul românesc Directiva Consiliului 80/987/CEE, care reglementează protecția salariaților în cazul insolvabilității angajatorului. Directiva stabilește în mod clar că mecanismele de garantare se aplică exclusiv în contextul insolvabilității, nu și în alte situații juridice.
Astfel, cadrul legislativ național este construit în conformitate cu normele europene, iar extinderea acestuia ar necesita o intervenție legislativă explicită.
În final, Curtea Constituțională a decis, cu unanimitate de voturi, respingerea excepției ca inadmisibilă. Hotărârea este definitivă și general obligatorie. În același timp, decizia evidențiază o problemă mai largă a pieței muncii: existența unor categorii de salariați care, deși se confruntă cu situații similare de pierdere a locului de muncă și a veniturilor, nu beneficiază de același nivel de protecție.
Astfel, deși CCR nu a constatat neconstituționalitatea legii, dezbaterea privind extinderea mecanismelor de protecție socială rămâne deschisă și ar putea ajunge în atenția legiuitorului în perioada următoare.
