Într-o nouă recenzie de carte publicată de NewsCenter în rubrica „De citit”, recomandăm „Cartea neagră” de Orhan Pamuk, un roman despre dragoste, dispariție și căutarea identității, care îl poartă pe cititor printr-un Istanbul misterios, aflat între tradiție și modernitat.
„Cartea neagră” a lui Orhan Pamuk îi oferă cititorului curios șansa de a răsfoi o carte în care personajul principal devine chiar el. În timp ce urmărește paginile autorului, cititorul încearcă să-i pătrundă în minte, să-l cunoască și, în cele din urmă, chiar să i se substituie.
Aceasta este însă interpretarea de la al doilea nivel. La primul nivel, poate și cel mai important, scriitorul turc oferă o operă completă: o poveste de dragoste, o intrigă à la Sherlock Holmes, mister, descrieri desăvârșite, acces într-o lume nu foarte bine cunoscută europenilor, dialoguri cu adevărat umane și personaje credibile.
Chiar dacă ar fi singurul volum dintr-o bibliotecă, rafturile acesteia nu ar părea niciodată goale atât timp cât pe ele s-ar afla „Cartea neagră” a lui Pamuk.
Iată, pe scurt, argumentele prin care aș încerca să conving pe cineva să descopere poveștile lui Pamuk din această operă.
„Fiecare poveste este o poveste fiindcă nu are pereche”, spune chiar autorul. Dar să pornim pe drumul argumentelor.
Lipsa autenticității
Aceasta este, probabil, tema principală pe care Pamuk o prezintă cât mai discret în „Cartea neagră”. Motivul cărții negre se regăsește pe tot parcursul operei, iar dorința autorului pare să fie ca aceasta să capete o nouă semnificație la fiecare lectură.
„Când a spus povestea a doua oară, a insistat asupra episoadelor cărora nu le acordase atenție prima dată, iar când a spus-o a treia oară, a priceput limpede că, la fiecare nouă repovestire, putea să devină alt om”.
Povestea principală
Galip, un tânăr avocat, descoperă într-o zi că soția sa, Rüya, a dispărut. Fără să le spună rudelor că a fost părăsit, susține mereu că soția sa este bolnavă și nu poate ieși din casă, apoi pleacă în căutarea ei.
Acțiunea din „Cartea neagră” urmărește o săptămână din căutările avocatului, care străbate Istanbulul pentru a o găsi pe Rüya.
Nu stric plăcerea lecturii dacă dezvălui că Rüya fugise împreună cu Celâl, vărul ei. Acesta este cel mai cunoscut jurnalist din Istanbul și omul pe care Galip îl respectă cel mai mult. De altfel, scriitorul dezvăluie acest amănunt destul de devreme.
Pentru a ajunge la soția sa, Galip trebuie să-l găsească pe Celâl, care avea obiceiul să dispară și să se ascundă. Pentru a-i descoperi ascunzătoarea, Galip începe să-i citească atent toate editorialele. Galip devine cititorul, iar Celâl – scriitorul.
„Acum știa foarte bine că, dacă avea să pună stăpânire pe memoria lui, citindu-i și recitindu-i mereu foiletoanele, va ghici unde se află.”
Din acest punct de vedere, Galip poate fi oricare dintre noi, cititorii „Cărții negre”, iar Celâl îl poate reprezenta pe autor. Dar, cum nu-mi place să scriu prea mult despre semnificațiile unei cărți, să trecem mai departe.
Ca orice lucrare publicată, cartea nu are un singur cititor. Prin urmare, Galip are concurență și trebuie să-l găsească pe Celâl înaintea celorlalți admiratori ai jurnalistului.
„Când s-au retras apele Bosforului”
Acesta este titlul celui de-al doilea capitol din „Cartea neagră”. Din punctul meu de vedere, aici se găsesc unele dintre cele mai bune pagini din literatura pe care o cunosc și, probabil, unul dintre cele mai reușite reportaje literare.
De fapt, „Cartea neagră” cuprinde două cărți. Prima urmărește căutarea Rüyei de către Galip și este alcătuită din capitolele impare. A doua este formată din articolele lui Celâl, citite de Galip, și ocupă capitolele pare.
În final, cele două planuri se vor uni. Nu voi dezvălui însă acest secret, pentru că magia descoperirii trebuie să vină din carte, nu de pe un banal blog.
Ideea capitolului este că apele Bosforului se retrag treptat și că, într-un viitor imaginar, strâmtoarea va seca. Prin intermediul unui articol al lui Celâl, Pamuk își imaginează în mod fabulos ce s-ar descoperi pe fundul mării după dispariția apelor: iatagane, nave scufundate și numeroase alte obiecte, fiecare cu propria semnificație.
„Ați băgat de seamă că se retrag apele Bosforului? Câți dintre noi ajung să citească una-alta și să aibă habar de ceea ce se petrece pe lume în zilele noastre? Până și foiletoanele le citim pe crâmpeie.”
Capitolul maestrului Bedii
Un alt capitol fascinant este cel de-al șaselea, tot un articol al lui Celâl. Textul vorbește despre Bedii, meșterul care a decis să creeze primele manechine umane pentru vitrinele magazinelor din Istanbul.
Bedii a ales ca manechinele sale să semene cu oamenii de pe stradă, nu cu figurile idealizate pe care le cunoaștem din vitrine. Deși creațiile erau desăvârșite și reproduceau perfect înfățișarea și gesturile oamenilor obișnuiți, proprietarii magazinelor refuzau să le cumpere.
Motivul era simplu: clienții nu doreau să se recunoască pe ei înșiși, ci voiau să pară altcineva.
Fără să insist prea mult asupra semnificațiilor acestor rânduri, pe care fiecare cititor le poate descoperi singur, iată argumentele pe care Bedii le primește de la proprietarii magazinelor:
- Clientul nu vrea să poarte un palton asemănător celui pe care îl vede zilnic pe concetățenii săi mustăcioși, crăcănați, oacheși și slăbănogi. El vrea sacoul purtat de un bărbat frumos dintr-o țară îndepărtată și necunoscută, astfel încât să fie convins că, odată cu sacoul, se schimbă și el și poate deveni altcineva.
- Un vitrinier experimentat îi spune lui Bedii că nu poate așeza în vitrine turci adevărați, cetățeni autentici, pentru că turcii nu mai voiau să fie turci, ci cu totul altceva.
- Mușteriii nu cumpărau o piesă de îmbrăcăminte, ci o iluzie.
Galip, cititorul
Galip este un personaj obișnuit, care duce o viață banală de avocat. Odată cu dispariția Rüyei și cu începerea căutărilor, el ajunge să descopere Istanbulul și să-i înțeleagă cu adevărat locuitorii.
Odată cu el, cititorul pătrunde într-un spațiu aparținând unei țări majoritar musulmane, care a încercat mereu să adopte obiceiuri europene fără să-și piardă identitatea.
Istanbulul
Unul dintre marile merite ale cărții este capacitatea lui Pamuk de a surprinde perfect și autentic atmosfera Istanbulului de acum câteva decenii.
Este seducător, de exemplu, modul în care autorul reconstituie copilăria lui Galip. În acea perioadă, el și toate rudele sale locuiau în același imobil, numit Blocul Orașul Inimii, într-o comunitate familială foarte strânsă.
Galip se îndrăgostește de Rüya, care este verișoara lui. Celâl este, la rândul său, vărul Rüyei. Cititorul este atât de puternic atras în această lume, încât ajunge să se simtă el însuși un vecin din Blocul Orașul Inimii.
După terminarea cărții, rămâi cu senzația că ai vizitat pentru câteva zile metropola de pe Bosfor, că ai trecut prin bazarul turcesc, pe străzile aglomerate din centrul Istanbulului și prin străduțele lăturalnice și înfricoșătoare.
Pe măsură ce înaintează prin paginile „Cărții negre”, cititorul are ocazia să se familiarizeze cu mentalitatea oamenilor locului, care nu știu ce ar trebui să facă mai întâi: să-și apere tradițiile sau să le adopte pe cele venite din Europa.
Reportajele lui Celâl despre oameni și oraș reprezintă adesea mici lecții despre felul în care poate fi descris autentic un loc sau un personaj, fără ca autorul să simtă nevoia de a-și împinge stilul în prim-plan, înaintea informațiilor prezentate.
Povestea prințului
În capitolul al XVI-lea se găsește următoarea istorisire:
„Prințul Osman Celalettin Efendi știa că cea mai însemnată problemă pe aceste meleaguri, pe aceste blestemate meleaguri, este putința omului de a fi el însuși. Știa că, fără rezolvarea acestei probleme, suntem cu toții osândiți la prăbușire, la înfrângere, la robie. Toate semințiile care n-au izbutit să afle o cale de a fi ele însele sunt osândite la robie, toate neamurile care n-au izbutit să afle o cale de a fi ele însele sunt osândite la degenerare, toate națiile care n-au izbutit să afle o cale de a fi ele însele sunt osândite la pieire, la nemernicie.”
Cu doar un capitol înainte, în „Nu povestitorul, ci povestea”, Pamuk oferă scena-cheie pentru înțelegerea „Cărții negre”: relația dintre poveste și cititorul ei. Galip ajunge să le spună unor jurnaliști de la BBC povestea prințului.
„În vreme ce o depăna, simțea atât de amarnic mânia Prințului, încât avea sentimentul că era o altă persoană. Cine era acea persoană? Când a relatat copilăria Prințului, a simțit că noua personalitate pe care o adoptase era cea a copilului numit Galip, care fusese el odată. Când a povestit cum se lupta Prințul cu cărțile, s-a pus în pielea autorilor cărților cu care se lupta Prințul…”
Semnificațiile cărții, pe scurt
- Galip îl poate reprezenta pe cititor, Celâl este scriitorul, iar Rüya poate simboliza opera.
- Motivul cinematografului apare suficient de des pentru a evidenția golurile din societatea turcă. Oamenii mergeau la filme americane pentru a deprinde gesturile vedetelor de la Hollywood și pentru a învăța să fie altcineva.
„I-ar fi trebuit zile întregi ca să depene poveștile tuturor nenorociților care nu se mai puteau întoarce la viețile lor de altădată, din pricină că tânjeau după străzile, după veșmintele și după femeile pe care le văzuseră pe ecrane.”
„Gazetele scriseseră despre un copil de cioban care se deprinsese, vreme de o săptămână, cu cinematografele, pentru ca apoi să uite drumul spre casă, să-și piardă memoria.”
Primul soț al Rüyei se întreabă dacă „niciun responsabil al statului nu băgase de seamă că prăbușirea Istanbulului se produsese paralel cu ascensiunea cinematografelor”.
- Tema predestinării este, de asemenea, prezentă. În carte apare arta secretă a citirii chipurilor, o tradiție orientală potrivit căreia fiecare om poartă încă de la naștere un mesaj înscris pe față. Dacă înveți să-l citești, poți afla cu cine ai de-a face.
„Cartea neagră” este, în cele din urmă, un roman despre căutare, identitate și nevoia de a deveni altcineva. Galip își caută soția, dar, citindu-l pe Celâl și străbătând Istanbulul, ajunge să se caute pe sine. În același timp, cititorul pătrunde în poveste și începe să se întrebe unde se termină vocea personajului, unde începe vocea autorului și cât din fiecare rămâne în el după închiderea cărții.
