Cine decide plata restanțelor salariale din justiție de aproape un miliard de euro. Argumentele ÎCCJ, ale Guvernului și ale judecătorilor CCR publicate în Monitorul Oficial

Curtea Constituțională a României este formată din nouă judecători constituționali

Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă sesizarea prin care premierul Ilie Bolojan acuza Înalta Curte de Casație și Justiție că a depășit limitele puterii judecătorești, cerând în instanță fondurile pentru restanțele salariale din justiție. Motivarea, publicată pe 17 noiembrie, consultată de NewsCenter.ro arată însă o dispută care împarte inclusiv CCR.

Decizia CCR nr. 973 din 7 octombrie 2026, publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 17 noiembrie, este însoțită de o opinie concurentă și de două opinii separate. Documentele confruntă obligația statului de a plăti drepturi salariale recunoscute definitiv cu atribuțiile Guvernului și Parlamentului de a decide distribuirea resurselor publice.

Dosarul privește restanțe salariale ale magistraților și ale altor categorii profesionale din justiție, nu pensiile judecătorilor. Miza financiară este de aproximativ 4,8 miliarde de lei, potrivit datelor invocate în opinia separată a judecătoarei Laura-Iuliana Scântei.

CCR a respins ca inadmisibilă sesizarea Guvernului împotriva ÎCCJ, fără să anuleze obligația plății restanțelor salariale din justiție. Hotărârea definitivă obligă Executivul să asigure fondurile necesare, de circa 4,8 miliarde de lei.

Premierul Luca Niculescu a declarat pe 3 noiembrie că statul trebuie să respecte decizia și va discuta cu beneficiarii pentru eșalonare: „Este o hotărâre judecătorească definitivă, trebuie să o respectăm”. Nu a anunțat însă identificarea integrală a banilor.

Cum a ajuns Guvernul să reclame Înalta Curte la CCR

ÎCCJ a deschis procesul împotriva Guvernului și Ministerului Finanțelor pe 30 martie 2026, la Curtea de Apel București, în dosarul nr. 1.844/2/2026. A acționat în calitate de ordonator principal de credite, responsabil de finanțarea cheltuielilor de personal ale instanțelor.

Instanța supremă a cerut fondurile pentru plata drepturilor salariale restante prevăzute în titluri executorii, scadente în 2026. A solicitat și obligarea autorităților la emiterea actelor administrative și efectuarea demersurilor bugetare necesare, inclusiv prin rectificare, dacă era cazul.

Curtea de Apel București a admis acțiunea prin Sentința nr. 141 din 5 mai 2026. Guvernul și Ministerul Finanțelor au fost obligați să asigure fondurile, sub sancțiunea unei penalități de 1% pentru fiecare zi de întârziere. Opinia separată a Laurei-Iuliana Scântei precizează că termenul stabilit era de zece zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Guvernul a atacat sentința cu recurs, competența revenind chiar ÎCCJ. În paralel, pe 2 iulie, premierul a sesizat CCR, iar pe 14 iulie a cerut extinderea conflictului și la raporturile dintre Parlament și instanța supremă.

ÎCCJ: cerem executarea unor drepturi, nu construim bugetul

Argumentul central al Înaltei Curți este că nu a încercat să se substituie autorităților politice. A folosit o acțiune în contencios administrativ pentru a obține respectarea unor obligații deja existente, stabilite prin hotărâri definitive și recunoscute inclusiv de Executiv prin acte normative.

ÎCCJ a separat rolul său jurisdicțional de cel administrativ. În acest proces, susține instituția, a acționat ca ordonator de credite, nu ca instanță care își atribuie competența de a adopta bugetul. Controlul legalității conduitei Guvernului aparține instanțelor, iar faptul că executarea unei hotărâri are consecințe financiare nu transformă automat litigiul într-un conflict constituțional.

Un reper important este OUG nr. 52/2025. Potrivit textului reținut de CCR, tranșele salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, scadente până la 31 decembrie 2025 și neachitate la intrarea în vigoare a ordonanței, urmau să fie plătite în 2026. Din perspectiva ÎCCJ, Guvernul nu poate recunoaște prin propriile acte un calendar al plăților și apoi să refuze resursele necesare respectării lui.

Instanța supremă a susținut și că sesizarea încearcă să transforme CCR într-o instanță de control judiciar. Criticile privind recuzarea, urgența judecării, termenul de executare ori sancțiunile trebuie examinate în recurs.

Procedura conflictului constituțional nu poate servi drept cale suplimentară de atac împotriva unei hotărâri nefavorabile, explică CCR.

Guvernul: plata nu poate fi impusă prin preluarea atribuțiilor bugetare

Executivul a susținut că demersul ÎCCJ depășește protejarea unor creanțe. Obligarea autorităților să aloce integral fonduri, inclusiv prin rectificare, ar impune un rezultat în domeniul rezervat constituțional Guvernului și Parlamentului.

În argumentația Guvernului, judecătorul poate constata existența unui drept, dar nu poate decide în locul autorităților competente cum se construiește bugetul. Elaborarea proiectului, identificarea surselor de finanțare și evaluarea priorităților trebuie să țină seama de toate cheltuielile statului, inclusiv sănătatea, apărarea și asistența socială.

Guvernul a ridicat și problema imparțialității: ÎCCJ cere bani pentru sistemul judiciar, inclusiv pentru magistrații instanței care judecă fondul, iar recursul ajunge la aceeași instituție care a introdus acțiunea. Acestea sunt criticile Executivului; majoritatea CCR nu le-a soluționat pe fond în această procedură.

Majoritatea judecătorilor CCR: statul trebuie să respecte regulile pe care le-a stabilit

CCR a considerat că solicitarea premierului privește, în realitate, legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești. Aceste chestiuni pot fi examinate prin căile de atac prevăzute de lege, nu prin transformarea Curții Constituționale într-o instanță de recurs.

Majoritatea a adăugat un argument favorabil poziției ÎCCJ: originea diferendului este nerespectarea de către Guvern a propriului cadru normativ privind plata obligațiilor din titluri executorii.

„Problema care se pune în cauză nu este dacă statul poate eșalona plata unor sume stabilite prin titluri executorii, ci dacă statului îi este permis să nu respecte regulile pe care el însuși le-a instituit”, arată CCR.

Curtea a respins sesizarea ca inadmisibilă. Extinderea solicitată în privința Parlamentului nu a mai fost analizată, fiind considerată rămasă fără obiect. Soluția nu reprezintă o judecată pe fond asupra tuturor acuzațiilor privind limitele intervenției instanțelor în politica bugetară.

Tănăsescu și Dragoș: datoria există, dar procedura bugetară trebuie respectată

Președinta CCR, Elena-Simina Tănăsescu, și judecătorul Dacian Dragoș au formulat o opinie separată în care susțin că sesizarea trebuia admisă și conflictul constituțional constatat.

Ei nu contestă obligația de executare a hotărârilor definitive. Recunosc inclusiv că lipsa fondurilor nu poate servi statului drept scuză pentru neachitarea unei datorii. Diferența față de majoritate privește remediul: dreptul la plată nu ar permite impunerea pe cale judiciară a unei alocări bugetare imediate și integrale, indiferent de procedurile constituționale.

Cei doi judecători arată că Guvernul prevăzuse în proiectul bugetului pe 2026 sume pentru titlurile executorii, dar Parlamentul le-a diminuat prin amendamente. În această interpretare, constrângerea Executivului să obțină integral fondurile ar pune sub presiune și o decizie care aparține Legislativului.

„Marja de apreciere a Guvernului în materie bugetară privește modalitatea și calendarul executării obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar nu existența acestor obligații”, explică opinia separată. Eșalonarea trebuie însă să respecte condiții precum termene rezonabile, tranșe determinate și protecția împotriva devalorizării sumelor.

Scântei: riscul unei priorități pentru judecători în fața altor creditori

Laura-Iuliana Scântei dezvoltă separat critica privind egalitatea între creditorii statului. Judecătoarea amintește, pe baza datelor ÎCCJ citate în opinie, că peste 400.000 de persoane din sectorul public au cerut drepturi salariale în instanță: profesori, medici, polițiști, militari sau funcționari.

În interpretarea sa, mecanismul obținut de ÎCCJ creează o prioritate de fapt pentru personalul din justiție, deoarece ordonatorul său de credite este și instanța supremă. Critica trebuie citită în raport cu obiectul procesului: acesta privește sumele scadente în 2026, nu plata anticipată a tuturor obligațiilor salariale viitoare.

Scântei invocă și practica anterioară a ÎCCJ, inclusiv o cauză privind Hidroelectrica, în care solicitări de includere a unor sume în buget sau de rectificare au fost respinse. În opinia sa, diferența de tratament pune în discuție egalitatea în fața justiției.

Penalitățile și limita dintre plata datoriei și impunerea unei legi

Potrivit calculelor Ministerului Finanțelor reproduse în opinia Laurei-Iuliana Scântei, penalitatea de 1% ar putea însemna aproximativ 48 de milioane de lei pe zi. Este evaluarea riscului financiar invocat în document, nu dovada că această sumă a fost deja plătită sau încasată.

Scântei consideră acțiunea prematură: în martie, anul bugetar era încă în curs, iar plata putea fi organizată până la 31 decembrie. Judecătoarea formulează însă și limita libertății bugetare: aceasta nu permite autorităților să transforme eșalonarea într-o neexecutare perpetuă. Ambele opinii separate acceptă existența drepturilor salariale și obligația plății, dar contestă posibilitatea instanțelor de a impune mecanismul legislativ de finanțare.

Asztalos Csaba-Ferenc a fost de acord cu inadmisibilitatea, dar a semnat o opinie concurentă, cu o motivare diferită.

El consideră intervenția CCR prematură într-un litigiu aflat în curs, lăsând deschisă posibilitatea intervenției constituționale împotriva unei practici judiciare care ar încălca separația puterilor și nu s-ar putea corecta prin mecanismele proprii justiției.

Lasă un răspuns