România dispune de strategii, instituții și reguli anticorupție care, în numeroase domenii, depășesc media statelor analizate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Problemele apar însă atunci când OECD verifică aplicarea concretă a acestor norme. Cea mai mare diferență este înregistrată în sistemul disciplinar al funcționarilor publici: România îndeplinește 92% dintre criteriile privind reglementarea, dar niciunul dintre criteriile evaluate în practică.
Datele apar în raportul „Anti-Corruption and Integrity Outlook 2026”, realizat de OECD și publicat în martie 2026. Informațiile au fost extrase din baza de date a indicatorilor de integritate publică la 7 martie 2026. Cele două documente analizate conțin aceeași fișă dedicată României.
Concluzia generală a raportului este că România și-a construit, cel puțin pe hârtie, o arhitectură amplă de prevenire și combatere a corupției. Există strategii, declarații de interese, reguli pentru finanțarea partidelor, norme privind accesul la informații, proceduri pentru numirea și sancționarea magistraților și un cadru disciplinar pentru funcționari.
În mai multe situații, scorurile legislative depășesc semnificativ media OECD. Aplicarea rămâne însă inegală, iar statul nu poate furniza întotdeauna datele necesare pentru a demonstra că propriile reguli funcționează.
Diferența dintre cele 92 de procente obținute pentru legislația disciplinară și scorul de 0% la practică sintetizează principala problemă identificată de OECD: România nu mai suferă doar din cauza lipsei regulilor, ci mai ales din cauza lipsei aplicării, monitorizării și datelor prin care instituțiile să dovedească faptul că regulile produc efecte.
Strategii bune, dar numai 41% dintre măsuri erau aplicate
România îndeplinește 67% dintre criteriile OECD referitoare la calitatea cadrului strategic anticorupție și tot 67% dintre cele privind aplicarea strategiilor. Rezultatele sunt considerabil mai bune decât mediile OECD, de 38% pentru calitatea reglementării și de 32% pentru implementare.
La baza politicilor publice se află Strategia Națională Anticorupție 2021–2025 și Strategia Națională Antifraudă 2023–2027. Cele două documente includ analize ale situației, identifică riscurile de integritate și fac trimitere la instrumentele juridice internaționale din domeniu. Printre obiective se numără îmbunătățirea gestionării resurselor umane, reducerea riscurilor din achizițiile publice și identificarea vulnerabilităților din administrație.
Strategiile sunt însoțite de planuri de acțiune în care sunt indicate instituțiile coordonatoare și responsabilii pentru fiecare măsură. OECD observă însă că numai Strategia Națională Anticorupție utilizează date administrative și sondaje realizate în rândul personalului.
Mai important, rapoartele de monitorizare sunt disponibile numai pentru planul Strategiei Naționale Anticorupție. Potrivit raportului de monitorizare aferent anului 2023, România implementase doar 41% dintre acțiunile prevăzute. Cu alte cuvinte, existența unei strategii bine construite nu a garantat și realizarea majorității măsurilor asumate.
OECD mai arată că Strategia Națională Anticorupție a fost supusă unui proces extins de consultare publică, însă actorii din afara instituțiilor statului nu au fost consultați în cazul Strategiei Naționale Antifraudă. Nici societatea civilă nu este implicată în monitorizarea celor două strategii.
România și-a reglementat lobby-ul, dar sancțiunile sunt limitate
În domeniul lobby-ului și al influențării deciziilor publice, România îndeplinește 60% dintre criteriile privind reglementarea și 56% dintre cele referitoare la aplicare. Ambele rezultate depășesc mediile OECD, de 43%, respectiv 38%.
Raportul menționează reformele introduse prin Legea 49/2025, care definește activitatea de lobby și stabilește ce persoane sau organizații sunt considerate lobby-iști. Secretariatul General al Guvernului supraveghează transparența acestor activități, iar un cod de conduită privind interacțiunile dintre oficiali și lobby-iști urma să fie aprobat în 2026.
Registrul activităților de lobby este public și se află într-un proces de actualizare. Modificările anunțate pentru 2026 ar trebui să permită căutarea informațiilor după numele lobby-istului, compania sau organizația reprezentată, domeniul în care s-a intervenit și actul normativ vizat.
Tot în 2025 a fost reglementat fenomenul „ușilor rotative”, prin care persoane din instituțiile publice trec în mediul privat și pot utiliza relațiile sau informațiile dobândite în funcție. Legea 189/2025 stabilește o perioadă obligatorie de 12 luni în care asemenea transferuri sunt restricționate. OECD semnalează însă o vulnerabilitate importantă: deși sunt prevăzute sancțiuni, acestea pot fi aplicate numai membrilor puterii legislative.
Reguli complete pentru conflictele de interese, dar statul nu știe câte declarații verifică
Cea mai clară ruptură dintre legislație și practică apare și în domeniul conflictelor de interese. România îndeplinește 100% dintre criteriile OECD privind garanțiile legislative, peste media de 80%. În practică, scorul scade însă la 33%, sub media OECD de 45%.
România are, așadar, un set complet de reguli. Declarațiile de interese sunt obligatorii pentru înalții oficiali, miniștri, deputați, senatori, funcționari superiori și pentru judecătorii din instituțiile aflate la vârful sistemului judiciar, inclusiv Curtea Constituțională.
Agenția Națională de Integritate verifică respectarea reglementărilor, formulează recomandări pentru soluționarea conflictelor de interese și poate aplica sancțiuni atunci când normele nu sunt respectate.
Rezultatul slab din practică este explicat prin lipsa informațiilor esențiale. Nu există suficiente date despre proporția oficialilor care și-au depus declarațiile de interese. Nu este folosită o metodă de verificare bazată pe analiza riscurilor și nu sunt disponibile date privind numărul declarațiilor controlate efectiv.
Raportul amintește și decizia Curții Constituționale din 29 mai 2025, care a determinat Ministerul Justiției să reevalueze obligațiile referitoare la publicarea declarațiilor de avere și de interese. OECD nu analizează consecințele finale ale acestui proces, dar îl indică drept un element relevant pentru funcționarea viitoare a sistemului de integritate.
Finanțarea partidelor: 80% la legislație, numai 43% în practică
În privința finanțării politice, România îndeplinește 80% dintre criteriile legislative, ușor peste media OECD de 76%. Scorul practic este însă de numai 43%, în timp ce media organizației ajunge la 58%.
Legea 334/2006 interzice o gamă largă de donații, inclusiv contribuțiile provenite de la actori străini și de la companiile de stat. Sunt stabilite plafoane pentru contribuțiile personale la campaniile electorale, iar partidele trebuie să depună rapoarte financiare anuale și documente privind veniturile și cheltuielile electorale.
Rapoartele partidelor și sancțiunile aplicate de Autoritatea Electorală Permanentă sunt publice. Instituția nu beneficiază însă de autonomie deplină în gestionarea personalului și nu răspunde direct în fața Parlamentului pentru propriul buget.
O altă problemă privește respectarea termenelor. OECD constată că nu toate partidele reprezentate în Parlament și-au depus la timp conturile anuale și rapoartele electorale. Astfel, deși obligațiile de transparență sunt prevăzute de lege, o parte dintre principalii actori politici nu le respectă în intervalele stabilite.
Accesul la informații: multe date publice, dar nimeni nu sancționează instituțiile care refuză
România îndeplinește 67% dintre criteriile legislative privind accesul la informațiile publice, sub media OECD de 72%. În practică, scorul este de 62%, exact la nivelul mediei organizației.
Legea accesului la informații este descrisă drept „în general cuprinzătoare”, dar nu stabilește principiul potrivit căruia toate datele guvernamentale trebuie să fie deschise în mod implicit. Autoritatea pentru Digitalizarea României coordonează politica privind datele deschise, iar Secretariatul General al Guvernului elaborează politicile pentru o guvernare deschisă.
Lipsește însă o instituție de supraveghere care să poată verifica modul în care autoritățile soluționează solicitările și să sancționeze refuzurile nejustificate. Nu există nici un organism administrativ de apel la care cetățenii sau jurnaliștii să se poată adresa atunci când informațiile le sunt refuzate.
România publică din proprie inițiativă mai multe categorii importante de date: ordinea de zi și procesele-verbale ale ședințelor de Guvern, salariile și declarațiile de interese ale oficialilor superiori, formele consolidate ale legilor, datele despre licitațiile publice, informațiile din registrul firmelor și cel funciar, precum și declarațiile de avere și de interese.
În schimb, agendele miniștrilor nu sunt publicate consecvent pe paginile instituțiilor. Este o lipsă importantă, deoarece întâlnirile și interlocutorii demnitarilor pot arăta cine încearcă să influențeze deciziile statului.
Integritatea judecătorilor și procurorilor, peste media OECD
România obține rezultate mai bune în evaluarea integrității sistemului judiciar. În cazul judecătorilor, țara îndeplinește 94% dintre criteriile legislative și 72% dintre cele practice. Mediile OECD sunt considerabil mai mici: 66% pentru reglementare și 45% pentru practică.
Legea 303/2022 garantează stabilitatea în funcție a judecătorilor până la pensionare, expirarea mandatului sau eliberarea din funcție. Motivele care pot conduce la înlăturarea unui magistrat sunt prevăzute de lege, de la demisie până la sancțiunea disciplinară.
Consiliul Superior al Magistraturii verifică eligibilitatea candidaților, organizează concursurile și interviurile și transmite propunerile de numire către președintele României. Candidații pot contesta deciziile. Standardele de conduită sunt publicate online, iar legislația stabilește situațiile care pot genera conflicte de interese.
Și aici lipsesc însă datele privind proporția judecătorilor care depun declarațiile de interese. Există canale interne de raportare și protecție împotriva represaliilor pentru avertizorii de integritate, dar nu există un portal public cu informații centralizate despre drepturile acestora. Personalul instanțelor care gestionează avertizările nu beneficiază nici de instruire privind păstrarea confidențialității.
În cazul procurorilor, România îndeplinește 83% dintre criteriile legislative și 63% dintre cele practice, peste mediile OECD de 66%, respectiv 52%.
Legislația prevede criterii obiective și interviuri pentru selecția procurorilor, dreptul de a contesta numirile și promovările, precum și motivele obiective pentru eliberarea din funcție. Codul de etică se aplică tuturor procurorilor, iar regulile stabilesc situațiile de conflict de interese și cazurile de recuzare.
Parchetele dispun de canale interne pentru raportarea abaterilor, iar avertizorii sunt protejați împotriva represaliilor. Informațiile despre drepturile avertizorilor și procedurile de sesizare nu sunt însă centralizate, iar personalul care gestionează raportările nu este obligat să urmeze cursuri privind confidențialitatea.
Eșec total în aplicarea sistemului disciplinar al funcționarilor
Cea mai severă constatare din raport privește administrația publică. România îndeplinește 92% dintre criteriile referitoare la reglementarea sistemului disciplinar al funcționarilor, cu mult peste media OECD de 66%. La aplicarea practică primește însă 0%, față de media de 22%.
Codul administrativ definește răspunderea disciplinară, enumeră abaterile și prevede sancțiuni care pornesc de la mustrarea scrisă și pot ajunge până la destituirea din funcția publică. Sancțiunile trebuie stabilite în funcție de gravitatea și circumstanțele faptei, iar deciziile pot fi contestate în instanța de contencios administrativ.
Persoanele care cercetează disciplinar funcționarii sunt obligate să sesizeze justiția sau organele de anchetă atunci când descoperă indicii privind săvârșirea unei infracțiuni. Cadrul legal există, dar mecanismul nu poate fi demonstrat prin rezultate verificabile.
OECD arată că nu există un program de instruire pentru personalul care efectuează cercetări disciplinare. Deși autoritățile centrale trebuie să raporteze online modul în care aplică procedurile, dosarele nu sunt gestionate printr-un sistem electronic dedicat. Rapoartele anuale conțin date despre procedurile începute, finalizate și contestate, însă informațiile nu sunt prezentate într-un format ușor de utilizat, care să permită căutarea și filtrarea.
